Au plecat din țara în care s-au născut pentru un trai mai bun. Unii au reușit, însă cu suferință, cu lacrimi și cu dorul care îi macină în fiecare clipă la gândul celor rămași acasă. Cei mai mulți visează la momentul revederii cu cei dragi și spun că ar lepăda oricând straiele grele ale străinătății ca să se întoarcă în România. Anișoara Cojoc din comuna Oituz este unul dintre milioanele de români plecați măcinată de dorul de casă. În vârstă de 45 de ani, Anișoara are doi copii și de 16 ani muncește în Italia, unde a lucrat ca îngrijitoare, menajeră, ajutor de bucătar, și-a crescut copiii și s-a redescoperit pe sine. Femeia din Oituz și-a spus povestea tulburătoare de viață ziariștilor de la Rotalianul- Revista românului din Italia.” Tatăl meu a fost tractorist şi mama casnică. Am fost 5 fraţi însă am rămas doar 3 surori şi un frate, eu fiind în familie a treia născută. Am crescut modest dar frumos, cu respect faţă de semeni şi valorile morale, am fost educată în credinţă, să fim miloşi, înţelegători şi buni. De mică mi-a plăcut să ţes şi să cos împreună cu mama şi cu surorile mele, ceea ce mai târziu m-a ajutat să îmbrăţişez meseria de croitor. Desigur că primeam şi alte sarcini cum ar fi: munca la câmp, să merg cu vitele la păscut, diverse treburi prin gospodărie, pentru că familia era mare şi mama nu reuşea să facă faţă la toate cerinţele. Chiar dacă uneori ne izbeam de unele lipsuri, am învăţat să ne mulţumim cu ceea ce avem. Visul meu era să devin o mare artistă dar exigenţele vieţii nu mi-au permis. Cântam în schimb în timp ce ţeseam, când mergeam la prăşit sau adunam fânul, dar viaţa îmi părea şi chiar era frumoasă. Din clasa întâi am început să scriu poezii iar doamna învăţătoare Maria Holban mi le afişa la panoul de onoare de pe coridorul şcolii. Cântam muzică populară, jucam în piese de teatru şi participam la montajele literare organizate în decursul anilor. Pot să spun că am avut norocul să mă nasc în satul Oituz, o localitate frumoasă şi cu trecut istoric, de aici rămânând în conştiinţa neamului românesc deviza „Pe aici nu se trece!” (cuvinte care au fost lansate de generalul Eremia Grigorescu, comandantul Armatei Române, în momentul în care a trecut de pe frontul de la Oituz la Mărăşeşti, în august 1917). Fiind un sat cu oameni harnici, dedicaţi muncii artizanale (ţesut, croşetat, tricotat, brodat, cusut, olărit, tâmplărie), era firesc să deprindem şi noi, fetele, astfel de activităţi. Aşa am învăţat să ţes covoare şi prosoape artizanale, să croşetez, să tricotez, să fac broderie artistică ajungând astfel la goblenuri, mileuri din macrame cu broderie în lasetă şi costume naţionale româneşti.
De la menajeră, la fotograf apreciat
„O altă pasiune a mea este arta fotografică. Am aşteptat mulţi ani să ajung să-mi realizez acest vis pentru că între timp m-am confruntat cu mai multe probleme şi am devenit şi mămica a doi copii care au fost prioritatea mea şi asupra cărora m-am concentrat, acordându-le timpul, grija şi dragostea de care au nevoie copiii. Pot spune cu mândrie acum câte ceva din realizările fiului meu Nicolae (nume de scenă – Nicuşor Apostol), care la vârsta de 5 ani a început să cânte la cercul de muzică din cadrul Casei de Cultură a Sindicatelor din Oneşti, sub atenta îndrumare a profesorului-compozitor Eugen Bertea. Una dintre marile realizări ale fiului meu a fost albumul de cântece populare originale, compuse de profesorul Eugen Bertea, textele fiind scrise de mine şi orchestraţia/acompaniamentul fiind realizate de Orchestra Radiodifuziunii Române sub bagheta marelui dirijor Paraschiv Oprea. Albumul intitulat „Spune-mi tu, Elena dragă” cuprinde melodii cântate în duet cu Elena Andreea Chirilă, elevă a aceluiaşi profesor-compozitor. În 10 ani de studiu al muzicii, Nicuşor a învăţat să cânte şi la saxofon. Împreună cu alţi 6 colegi a înfiinţat o formaţie de muzică instrumentală şi în semn de preţuire pentru profesorul lor, au numit-o „ N&B.E.R.T.E.A.”, aranjând intenţionat în această ordine literele care reprezentau iniţiala prenumelor lor. Am fost nevoită apoi să plec din ţară datorită situaţiei create de reducerea drastică a locurilor de muncă şi imposibilitatea de a-mi găsi un alt serviciu. Eram hotărâtă să fac ceva pentru a-mi oferi şi a le oferi copiilor mei un trai mai bun. Astfel, în anul 2003 am ajuns împreună cu ambii copii în Italia unde am lucrat ca menajeră, îngrijitoare şi ocazional lucram ca ajutor de bucătar la un restaurant. Chiar dacă munca îmi ocupa aproape tot timpul, vizitând diverse locuri cu peisaje superbe, a renăscut în mine pasiunea de a face fotografii. Încet, încet am început să fac poze şi m-am înscris în Asociaţia Culturală „Terra Mare” coordonată de Patrizia Bugliazzini. Am participat la diferite concursuri şi expoziţii de fotografie în urma cărora am obţinut mai multe premii şi un trofeu. Am urmat un curs de fotografie şi în prezent mă pregătesc pentru un alt concurs la care voi participa cu două fotografii. Pe lângă această pasiune, am descoperit tablourile cu perle, pe care le lucrez cu mare drag. Am realizat numeroase icoane, peisaje, flori, unele dintre ele le-am dăruit persoanelor dragi mie, altele sunt expuse la galeria de artă privată „In my heART” care aparţine domnişoarei Sara Moccia din Anguillara Sabazzia. Lucrările mele pot fi admirate, dar în acelaşi timp şi achiziţionate de publicul vizitator.Italia mi-a oferit şi îmi oferă mai multe şanse. Am făcut cursuri, am obţinut calificări şi voi continua cu un curs de asistenţă socială şi medicală. În prezent lucrez la un azil pentru persoane în vârstă. Cu toate că aici sunt mai multe perspective, visez la momentul în care mă voi întoarce acasă definitiv, cu speranţa că toţi cei care mă vor urma vor schimba lucrurile în bine. România şi românii merită din plin respectul tuturor, dar trebuie să se înţeleagă un lucru: respectul se câştigă, nu se impune!”
